ICOANE BIZANTINE

Pictura religioasă constituie un element al propovăduirii. Arta icoanei este un gen de pictură consacrat subiectelor religioase.
Icoana, ca obiect de cult, este indispensabilă oricărui lăcaş sfânt ortodox. Icoana trebuie să se găsească neapărat nu numai în biserică, ci şi în fiecare casă. Cele mai vechi monumente iconografice datează din secolul XI. Colecţii mari de icoane se află în mănăstirile de pe muntele Sinai,de pe muntele Athos şi din Ierusalim.
Bizanţul a devenit centrul artei icoanei în sec. X-XII. La începutul secolului XII, a fost creată icoana Maicii Domnului din Vladimir, cea mai venerată icoană a poporului rus, o cunoscută capodoperă, care se păstrează în prezent la Galeria Tretiakov.
Pictura rusă veche înfloreşte pe la sfârşitul secolului XIV, mijlocul secolului XVI. Poporul rus a transpus în artă toate năzuinţele sale, idealurile religioase, morale şi sociale.
Lucrările lui Andrei Rubliov întruchipează visul contemporanilor despre idealul moral. În evoluţia picturii de icoane s-a produs o cotitură la mijlocul secolului XVI, când s-a intensificat controlul bisericii asupra creaţiei pictorilor de icoane. Pictorii de icoane nu îşi inventau subiectele, ci urmau tipul iconografic stabilit de obiceiuri şi de către autorităţile bisericeşti. Meşterii sunt obligaţi să urmeze modelele descrise în erminie şi se pot manifesta doar în ceea ce priveşte coloritul. În rest, ei trebuie să respecte canoanele consfinţite.
Principalul obiect al artei icoanei este divinitatea, însă aceasta este reprezentată în chipul unui om măreţ, sublim. Icoana este exprimarea în pictură a învăţăturii creştine, a sensului divin, exprimare care se face prin convenţii clar stabilite.
O creaţie artistică admirabilă a vechii culturi eline este iconostasul.
Icoana a fost denumită „Teologie în culori” şi era limba molitvei interioare a pictorului iconar. Este o oglindă în care se reflectă sufletul meşterului. Din acest motiv, pentru iconari, pe locul de frunte se află principiul purităţii vieţii. În lipsa unui mod de viaţă moral-spiritual corect, chipul din icoană iese pal, şters, trăsăturile feţei devin mai puţin evidente. Iconarul încetează să mai fie pictor de icoane. Munca lui nu mai este o creaţie divină, ci ajunge o copiere superficială, neînsufleţită.
Icoana porneşte de la rugăciune, aceasta fiind alfa şi omega, începutul şi sfârşitul. Scopul zugravului de icoane este înălţarea omului spre Dumnezeu, ridicarea de la „lumea îndepărtată spre lumea în care trâmbiţează îngerii”. Pictând o icoană, iconarul nu creează personal nimic nou. Subiectul iconografic, împrumutat de la un model gata, adesea este transferat în mod mecanic, indiciile de bază în ceea ce priveşte stilul şi tehnica fiind prescrise în tradiţii şi în modele deja prestabilite. Iconarul trebuie să cunoască tehnica picturii de icoane din perioada respectivă (de la care se inspiră pictând icoana): compoziţia vopselelor, pregătirea ocrului, poleirea cu aur, paleografia inscripţiilor, tipurile de sfinţi sau de chipuri asemănătoare, caracterul compoziţiilor, vopselele preferate de pictorii iconari: ocru de cinabru, de culoare zmeurie, purpurie, albăstrie, de smarald etc.